Si ii tot fac cu mana

Cartea cu bunici, Coordonat de Marius Chivu

Pe 9 Martie s-au implinit 16 ani de cand a murit bunicu’. Mai mult din jumatate din viata mea fara el. E ciudat sa pun absenta lui in numere mai ales ca il simt mare parte din viata mea inca acum.

Am norocul sa-mi fi cunoscut toti patru bunici. Am si mai mare norocul sa fi crescut cu doi dintre ei. Pentru generatia mea cred ca a fost destul de comun sa cresti la bunici. Mai ales daca erau la tara. Parintii mamei sunt din Malu, Ialomita si acolo mi-am petrecut cea mai mare parte din primii ani de viata.

Poti sa ma scoti din Malu dar nu scoti Malu din mine. Au trecut multi ani de cand singurul lucru care il mai fac cateodata cand ajung acolo, e doar sa ma umflu de plans la mormantul bunicului si sa trec pe langa poarta casei fara sa intru. De fapt acum nici nu mai exista casa. Incercam zilele trecute sa reconstruiesc detaliile si obiectele din camera de zi. Si usor m-am dus mai departe, in hol si in toata casa.  Cand bunica ma trimitea la pranz sa ma culc, casa devenea locul de scormonit si de cautat secretele familiei. Nu imi aduc aminte sa fi gasit ceva dramatic dar reuseam sa mazgalesc paginile toate cartilor.

Bunicu’ Fanica (domnu’ Leu) starneste mult dor si multe amintiri frumoase. Am vazut cu el meciul cand Helmuth Duckadam a aparat 4 goluri la rand in penaltiuri. Ii placea sa manance paine cu sare. Stateam langa el si ne uitam contemplativ spre strada. In liniste. Ma lasa sa tin focul cand pregatea bete pentru pescuit. Purta camasa si pantaloni in fiecare zi. Nu bea apa rece. Ii placea un pahar de vin la masa sau un paharel de tuica inainte de ciorba. Era respectat.

A fost ciudat sa aflu mai tarziu ca a fost un tata foarte strict. Nu l-am simtit nicioadata ca un om strict. Mai tarziu, cand veneam la tara doar in weekenduri si vacante, cand ajungeam ma strangea in brate cateva secunde in plus sa imi spuna cat de mult ma iubeste si i-a fost dor de mine. Duminica ne pregateam de plecare inapoi in Bucuresti si din geamul din spate ne faceam cu mana pina cand nu mai vedeam nimic. Pot sa plang linistita amintidu-mi imaginea asta.

Mi-ar fi placut foarte mult sa vorbesc cu el acum cand am mai crescut si sa imi povesteasca viata lui. Pina la urma cine l-ar putea invinui ca a fost strict. Presupun ca ai ce povesti cand ramai orfan destul de tanar, ajuti sa iti cresti fratii, te casatororesti dar pe urma pleci doi ani in razboi, te intorci din razboi, incepi sa construiesti alaturi de familie o ferma care se dezvolta promitator, vin comunistii, incep sa intrebe si sa te suspecteze ca esti chiabur, petreci nopti prin padure ca e mai bine sa iti protejezi familia de vreun risc, ti se ia tot si se pune in cooperativa si proprietate publica. Toate experientele astea si multe altele cred ca ar fi ocupat multe conversatii.

Bunica Elena e o scumpa, acum 11 ani, probleme de sanatate au impiedicat-o sa isi continue batranetea lin pe langa noi. Oricum dupa ce a murit bunicu’, a obosit sa fie puternica. Imi aduc aminte ca a petrecut o iarna cu noi in Bucuresti. Am fost foarte rasfatati culinar. Dar degeaba chiar daca nu era singura blocul tot nu era mediul ei. Acum cand te astepti mai putin glumeste si spune lucruri care te socheaza prin onestitatea lor.

Bunicii din partea tatului meu sunt o supriza mai tarzie. Mai ales bunica Maria pe care am inceput sa o cunosc mai bine in ultimii ani. Bunica Maria e o nuca, o nuca buna. Are o coaja tare alcatuita din seriozitate si cuvantul “NU”.  Dar se bucura si e fericita sa ma vada, ne simtim bine, putem glumi, vorbi si stiu ca “NU” de cele mai multe ori inseamna “DA”. Am invatat.

Cam atat acum despre bunicii mei. Mai pastram si pentru alta data. Asta a fost asa mai mult pentru domnu’ Leu.

This entry was posted in Book Diary, Mon Atelier and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *